Cred că sunt trei amintirile mele care-l înglobează şi pe Moş Ion Roată. Nu, n-am trăit pe vremea lui. Dar, ca orice şcolar de-acum două, trei ori chiar patru decenii, într-un ianuarie pierdut în copilărie am avut şi eu un rolişor într-o scenetă montată după povestirile lui Ion Creangă: “Moş Ion Roată şi Unirea” şi “Moş Ion Roată şi Cuza Vodă”. O altă amintire este cea a unei excursii cu şcoala până la apa Milcovului (pe care nu l-am “secat dintr-o sorbire”, chit că era un an fără ploi şi râuşorul abia înainta în albia-i). În ziua aceea am ajuns la Casa Memorială “Ion Roată” din satul Gura Văii, comuna Câmpuri. Casa mică, strâmtă, joasă, în care grupurile de copii intrau bulucindu-se, mi-a lăsat doar amintirea unei răcori care mi-a adus un tremur subţire, în pofida începutului arid de vară. Cred că tot în anul ăla am văzut şi casa hâtrului humuleştean care-l făcuse “de poveste” pe Moş Ion. Acelaşi miros de lemn bătrân şi de var proaspăt le îmbracă, azi, pe amândouă, în amintire.

În fine, a treia întâmplare e din primăvara lui 1977, când, sărbătorindu-se răscoala de la 1907, am fost duşi într-un sat de lângă oraşul nostru moldav, Valea lui Ion, unde mai trăiau câţiva veterani ai revoltei ţărăneşti. Eram în clasa a III-a şi, acolo, i-am făcut pionieri pe “picii” dintr-a II-a, de faţă cu buneii aceia care se răsculaseră cu şapte decenii înainte. Memoria nu mai păstrează poveştile lor – ah! cum n-am avut atunci un reportofon! –, dar îmi este clar şi azi chipul unuia dintre aceşti ţărani. Hainele lui curate, din pânză aspră, ţesută în casă; cizmele vechi, din piele groasă, lustruite, chimirul lat şi haina de postav, de care atârnau medaliile de pe frontul războiului dintâi; ochii senini şi… înţelepciunea hâtră, cu care dădea răspuns copiilor adunaţi în juru-i. Pentru vorba asta a lui, domoală şi plină de miez, l-am numit în sinea mea Moş Ion Roată, şi pe el l-am văzut ori de câte ori am citit o anecdotă de-a lui Creangă ori o pagină de istorie.

Tot chipul moşului ăsta din Valea lui Ion mi s-a “arătat” cu ceva vreeme în urmă, când, răsfoind ziarele vechi de-o sută de ani, am dat peste povestea lui Moş Ion Roată, spusă de fiul său, Năstase Roată, pe-atunci “în etate de 80 de ani” (cu alte cuvinte, el însuşi un “moş”). Era la ceasul dezvelirii monumentului domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi. Moş Năstase Roată fusese chemat să participe la eveniment, în delegaţia ţăranilor vrânceni – “c-aşa-i ordin de la stăpânire”, mărturisea el jurnaliştilor curioşi să afle cum şi de ce ajunsese în târgul Ieşilor. El a povestit, pentru presa vremii, cum a fost cu participarea tătâne-su la divanul Ad-Hoc, la evenimentele ce au precedat Unirea Principatelor. “Tatăl meu de trei ori a fost ales pentru divanul Ad-Hoc şi niciodată nu a vrut să primească, dar la urmă a fost luat de Mihail Kogălniceanu şi dus la Iaşi. Aceasta a fost în Ziua Crucii, în anul 1857, şi a stat în Iaşi până în 27 decembrie, când s-a reîntors la Câmpuri”, istoriseşte el. Bătrânul fusese trimis cu soldaţi la Focşani, unde aveau ordin să-l împuşte, dar în drum s-au întâlnit cu o trăsură în care se afla Mihail Kogălniceanu. Acesta le-a cerut soldaţilor să oprească, însă ei au refuzat. Moş Ion Roată s-a smuls din mâinile lor, cerând protecţie acestuia. Odată ajuns la Iaşi, Kogălniceanu a cerut eliberarea bătrânului ţăran unionist. Sunt istoriile cunoscute, precum povestea sărutului pe care i l-a dat Vodă, pe obrazul pe care-l scuipase un boier, dar şi momentul în care, fără vină, a fost din nou arestat, la Odobeşti, iar boierul Theodor Gîţă a venit să-l vadă, batjocorindu-l cu vorba: “Ei, ce mai zici, moş Ioane, la divan ai stat pe un scaun cu domnitorul ţării şi acuma uite cât de prost stai”, la care moşul i-ar fi răspuns: “Tot aşa de bine cum am stat pe divan stau şi aici. Noi nu ne repezim numai la scaunele din divan, ca dumneavoastră”. Cam asta ar fi istoria ţăranului din Câmpeni, spusă de fiu-său, cu o sută de ani în urmă. Cât despre “mazilirea” lui Cuza, Năstase Roată mărturisea: “Tata întotdeauna îmi spunea că bine era să fie pentru ţară şi mai ales pentru ţărani dacă boierii ar fi lăsat în pace pe domnitorul Cuza”.

Un text de SIMONA LAZĂR