Cândva, la pomana porcului, se făcea și acest fel de mâncare, sănătos și zemos. Azi, doar moșii de pe văile Dornelor și-l mai amintesc, ca pe o bucurie îndepărtată și nemaiîntâlnită a copilăriei (totuși, la început de secol, etnograful Tudor Pamfile îl pomenește, dar fără să detalieze și magnifica receptă).

Nu-i mare diferență între o friptură vânătorească și o ciorbă. Pe lângă zarzavatul obișnuit, recunoști baza și tipicul întregii gastronomii cinegetice (din Europa): vin roșu, foi de dafin, cimbru, sânge, tarhon, oțet. Doar că toată Europa îmbălsămează și adună în jurul fripturii de vânat deliciile astea, în timp ce bănățenii, ei și numai ei, le scaldă și le întind într-o zeamă lungă!

Pe vremea când sarmalele se numeau găluște, păsatul ținea loc de orez, iar slănină se ținea că tot carne este, și Clujul se chemă Cluj (doar că dup-aia au venit, din sud, toate cele, și s-au schimbat feluri, oameni, miezuri și cuvinte).

O coptură oltenească, descoperită (și) de Păstorel, vioaie și ușurică precum vara cea scurtă.

Fructe uscate, zarzavaturi, carne de vițel ? E orsava, bunii mei ortaci (c-așa se alintă pe ici pe colo carasenii).

Un fel de bunicuță, cam obeză, a budincilor, nu uitați de murături, de-un vin mai acătării, sec ar fi prea puțin, agurida zic vouă, o Fetească Regală sau un Riesling de Miercurea Nirajului și Magherani, din țara frigului dar și a vinului neîndurător cu lipiditățile epuizante ale vieții.

„Boții“ sunt niște găluști țărănești din brânză de vaci care se fac în Apuseni în cătunele moților de dincolo de „creasta geografica“ sau „creasta militară“, cum i se mai spune (adică dincolo de ceea ce se vede din vale).

Am așezat odată, pe același platou, micile secrete fierbinți ale apusului nostru-șnitelul de varză și de ciuperci-cu găselnițele sudiste-șnitelul de vinete și de dovlecei.

Gingașă vorba, „puicana“, dar uite că vine lăcomia și o umple de ceapă, căldură și trivial. Asta e, oricum n-ar fi rămas veșnic adolescentă, peste iarnă devenea, jalnic, găină. Mai bine să moară tânără și umplută!