Născută în ziua de 12 octombrie 1894, la Sinaia, principesa Elisabeta a României a fost al doilea copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria și cea mai mare dintre fiicele acestora.
Copila a fost botezată înainte de a împlini două luni, fiind numită după regina Elisabeta, soția regelui Carol I, dar în familie i se spunea Lisabeta. Copilăria și-a petrecut-o alături de familie, la Sinaia, într-o locuință idilică, de care se atașaseră toți foarte tare, cu „mici balcoane joase, de-a lungul fațadei, și uși ce se deschideau direct în pădure” .
Principesa Elisabeta era un copil cu o fire curioasă, fiind destul de tăcută, rece și distantă. Principesa Maria scria despre fiica sa, care avea abia 3 ani, că „rar dădea pe față ce simțea sau ce dorea, iar mișcările ei erau hotărâte și precise. Fața ei era foarte rotundă, trăsăturile mici, regulate și de un clasicism cât se poate de pur, iar privirea ei era pătrunzătoare, uneori foarte severă, gurița mică și strâns închisă.
De fapt, era o ciudată bucățică de om, însă foarte atrăgătoare în felul ei copilăresc” . Mica principesă a fost un copil cât se poate de frumos și, cu toate că era tăcută, avea o fire plină de fantezie și de imaginație. „Când era cuprinsă de însuflețire ochii ei se aprindeau, însă rareori rostea în cuvinte ceea ce gândea.
Privirea ei țintea drept pe oricine, fiind aproape sfidătoare sub sprâncenele bine desenate” .
Regina Elisabeta, fire boemă și considerată de unii puțin excentrică, a avut o mare influență în dezvoltarea tinerei care-i purta numele. Ea a fost și cea care i-a transmis și pasiunea pentru artă. Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regină pentru a susţine concerte şi recitaluri de vioară, iar când mica principesă Elisabeta a împlinit vârsta de 5 ani a luat lecții de pian și de vioară chiar de la marele maestru.
A studiat și pictura şi a învăţat la vârsta adolescenţei patru limbi străine. Principesa Elisabeta a fost singurul din cei șase copii ai Regelui Ferdinand și ai Reginei Maria care a studiat doar particular și nu a urmat nicio școală oficială. Toată viața a fost o mare melomană și o pasionată pianistă. Avea, de asemenea, o voce frumoasă și era o încântare să fie ascultată atunci când dorea să cânte.
Începutul Primului Război Mondial, în august 1914, a înlăturat pentru moment aranjarea unei viitoare căsătorii pentru principesa Elisabeta, ajunsă la vârsta de 20 de ani. Odată cu sfârșitul conflictului și după ce lucrurile s-au liniștit în țară, Regina Maria s-a gândit că este timpul să găsească un soț pentru Elisabeta.
Dar nu era chiar o sarcină ușoară, având în vedere firea fiicei sale.
Pe când avea 16 ani, în 1911, principesa Elisabeta l-a cunoscut pe tânărul prinț moștenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Trei ani mai târziu, acesta a cerut-o de soție. Cererea însă nu a fost pe placul Reginei Elisabeta, care a considerat că Lisabeta ar putea face o partidă mai bună decât cu un prinț moștenitor în exil.
Principesa a acceptat punctul de vedere al reginei, mai ales că George nu lăsase asupra ei o prea mare impresie.
George al Greciei dorea foarte mult s-o ia de soție, dar Elisabeta nu se putea decide. Regina Maria a constatat că ea nu era deloc îndrăgostită de George, doar el de ea. Între timp, bunica principesei, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, și părinții lui George făceau presiuni asupra ei să se căsătorească.
Regele și regina României au primit o scrisoare de la Regele Constantin și Regina Sofia ai Greciei prin care aceștia cereau oficial mâna Elisabetei, dar și o emoționantă scrisoare de la George. Acesta o iubea din toată inima și dorea cu ardoare să-i fie soț.
Nunta principesei Elisabeta cu principele George a reprezentat un eveniment important, sărbătorit ca atare. Căsătoria civilă a avut loc în dimineața zilei de 27 februarie 1921, la orele 11, fiind oficiată în biblioteca mare a Palatului Regal din Calea Victoriei, în prezența familiei regale și a ministrului Justiției, care a îndeplinit funcția de ofițer al Stării Civile.
Două ore mai târziu, mirii și familia regală s-au urcat în două trăsuri, ce urmau să se îndrepte spre Mitropolie, urmând ca acolo să se întâlnească cu ceilalți membri ai familiei, cu membrii Caselor Civilă și Militară ale regelui și reginei, precum și cu restul invitaților. Trăsurile au fost flancate de ofițeri din Regimentul de Escortă Regală și s-a pornit spre lăcașul sfânt.
La Mitropolie, ceremonia religioasă a fost oficiată de Mitropolitul Primat, asistat de Mitropolitul Bucovinei, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Mitropolitul Ardealului și Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului, alături de ei aflându-se și alți prelați.
Viața în Grecia nu a fost deloc ușoară pentru Elisabeta, care nu s-a putut adapta deloc în noua ei patrie. Cum nu avea prea multe simțăminte pentru soțul său, nu avea nici pentru familia acestuia și nici pentru țara lui, în care era nevoită să trăiască.
Domnia celor doi nu a durat decât până în 1924, când Grecia, în urma unui plebiscit, a devenit republică. Astfel, Elisabeta și George au fost nevoiți să părăsească țara, lucru care nu i-a displăcut reginei, care s-a întors acasă în România, la Cotroceni. Cum viața ei cu George era una tot mai împovărătoare, chiar dacă el tot o iubea și ar fi preferat să stea împreună cu ea și în aceste condiții, Elisabeta a făcut totul să pună capăt relației.
Din 1933 soțul său a plecat la Londra, fiind mai tot timpul departe de ea, așa cum de altfel își dorea. Nu a interesat-o deloc coroana de regină atunci când soțul său și-a reluat tronul în 1935. În același an a fost pronunțat și divorțul. Motivul oficial al despărțirii a fost faptul că regele George a plecat în străinătate timp de doi ani și nu s-a mai întors, părăsindu-și astfel soția .
În urma venirii comuniștilor la putere, Elisabeta și frații ei au fost nevoiți să ia calea străinătății. După urcarea lor în tren, acesta a pornit spre exil, care pentru Elisabeta avea să fie fără întoarcere. După o scurtă perioadă petrecută în castelul de la Sigmaringen al rudelor sale germane, fosta regină a Greciei s-a stabilit la Cannes, pe Coasta de Azur, unde a închiriat un apartament. Mai târziu a început să dea lecții de pian.
A murit la 15 noiembrie 1956, în vârstă de 62 de ani. Unele surse spun că Elisabeta și-ar fi sfârșit zilele într-un hotel parizian în brațele unui tânăr aventurier francez, pretins marchiz .
A fost înmormântată pe pământ francez, aflăm de e site-ul historia.ro.
Autor: Anamaria Ionescu
