Exista un moment cu totul special in vara cand nuntile intra intr-o rotire fara sfarsit. Fara sfarsit am spus? Nu, nu fara sfarsit. Un punct terminus exista. E ziua de Lasatul Secului pentru Postul Sfintei Marii, postul „lui Gustar”. Dar pana la aceasta borna a timpului, pana la acest perete de sticla, dincolo de care lumina se filtreaza, se purifica, cateva zile mai sunt dezlegate pentru nuntile cele de poveste...

Plimbare leneşă pe străzile pieptişe ale Chorei. Peste capetele de ţiglă roşie ale caselor îndesate unele în altele, turnurile genovezului Gatelussi ţin parcă sub observaţie, ca odinioară, întinsul apelor ce scaldă Insula Samothraki… Lângă o uşă albastră, încastrată în albul moale al unei căsuţe greceşti, din vasul de lut roşu se revarsă spre mine, ameţindu-mă cu mirosul ei amestecat de lămâie şi mentă, “cascada” de frunze a unui indruşaim.

Pe-acasa pe la noi, in Moldova bunicilor, ziua de Ispas trecea cu oua rosii, cu ceapa si usturoi verde, cu o pulpa de miel coapta pe vatra si-o bucata de paine taraneasca, rotunda si generoasa. Mai facea ­bu­nica un bors gros de buruieni, sa primeneasca sangele, in care strecura o bucatica de carne de miel sau vreo gaina din cele care nu se invrednicisera sa cada closca. Dar nu bucatele sunt cele de care imi aduc bine aminte, ci de procesiunea familiilor spre cimitirul din dealul bisericii, unde la capataiul celor morti in razboaiele secolului trecut – parinti, bunici ori alte neamuri ale celor in viata – taica parintele facea slujba de pomenire.

În ler – cuptorul tradiţional al moţilor – se fac «şi pânea, şi prăjiturile, şi fripturile, şi laştele». Laştele? Fac ochii mari când Mama Luţa din Ampoiţa începe a-mi vorbi despre bucatele locului. De fapt, ar trebui să spunem că atât instrumentarul casnic, cât şi vocabularul localnicilor de la «Poarta Apusenilor» sunt impregnate de arhaic.