„Dimineața pe nemâncate să culegi prune, căci sunt bune de descântec”, zicea Artur Gorovei, pe care-l cita, cu gurmanderia aceluia care știe să se-nfrupte la fel de bine din tradiții, ca și din bucate, prietenul meu de odinioară Radu Anton Roman. „Starostele al gastronomiei românești”, plecat dintre noi cu un deceniu în urmă, Radu Anton Roman se cere, din când în când, citit și citat. Pomenit. 

Copilăria mea era plină de regionalisme. Asta și pentru că vacanțele școlare mi le-am petrecut în satele bunicilor, despărțite doar de apa Tazlăului, peste care fusese aruncată o punte lată, susținută de stâlpi groși de fier. Zvârlugă, cum eram la anii ăia, mi se pusese și-un nume pe măsură: gârițuș de pe Tazlău... adicătelea un peștișor nu mai lat decât degetul, care se zbătea fără hodină, iar când se-ntâmpla să-l prinzi, cu mâinile goale, te-nțepa ușurel, ca să te convigă să-l arunci înapoi.

Cu ceva vreme în urmă, era de bon-ton să primești musafiri la ceai, in amiezile parfumate (și toride) de vară. Uite, o dupa-amiaza de iulie, ca aceasta, de acum, în gradina casei, sub perdeaua de glicină ori de mâna-maicii-domnului sau sub pavăza viței-de-vie... "Ceaiul de la ora 5" era - pe malul Dâmboviței, ca si pe cel al Tamisei, ori ca-n tihnita „moșie de la țară” - o reuniune mondenă.

Dacă-i vară, e timpul dulcețurilor fierte pe-ndelete și-al amintirilor din copilărie, când, în ograda casei bătrânești, sub agudul mai bătrân decât lumea, pregăteam fructele „să le dau la mână” bunicii sau gustam din prima „spumă”, fierbinte, a minunilor ce-aveau să-și afle mai târziu locul în gavanoase.