Nu-i uşor să faci un clop. Trebuie să tot coşi roată şi să respecţi rândurile. “Vă închipuiţi ce greu era pentru clopurile făcute de mână?”, ne-ntreabă „clopărița” din Maramureș,, când îi admirăm măiestria. “Bunicul cosea aproape o zi întreagă la un clop. Cu cât sunt rândurile mai mărunte, cu atât clopul e mai scump. Mai ales tineretul doreşte să aibă rândurile cât mai mărunte. Cele cu rândurile mai mari, "măşcate” le zice, sunt de artizanat, făcute mai mult pentru turişti. Cineva dintr-un sat de pe Valea Cosăului nu şi-ar lua aşa ceva!”

„Un zid cu ferestre, în spatele căruia nu era absolut nimic, era iarbă; dar oamenii îl zugrăveau. I-am întrebat: «Ce faceți voi cu zidul acesta?».”

Șoseaua înainta unduind ca un șarpe, printre dealurile cu nămeți – strălucind atât de tare în soarele de amiază încât ochiul, ascuțit de durere, ajungea să le vadă viorii. Când și când, acuarela satelor săsești îmblânzea iarna încremenită în gerul de-nceput de an, iar mie traversarea lor îmi aducea amintea de-ntâlniri din alte anotimpuri. La Saschiz, cu Charly, francezul „măritat” cu o româncă, de dragul satului păzit din clopotniță de Bogdan, figurina de bronz. La Criț, cu Sofia Folbert, săsoaica octogenară care revenea în fiecare vară, din Germania, pentru a deschide cu cheia mare și grea ușa bisericii-cetate. Chiar așa, cum va fi arătând Crițul sub troiene ?