Cunoscută în vechime şi sub denumirea de Peştera Eschimoşilor, grota este alcătuită din două săli. Sala Mare are 68 de metri lungime şi 46 m înălţime şi adăposteşte un un impresionant bloc de gheaţă fosilă (al treilea gheţar ca mărime din România, după Gheţarul Scărişoara şi avenul Bortig) şi trunchiuri de copaci care au căzut prin fereastra din boltă şi au rămas "imortalizate" în masa gheţarului.
Monumentalul sloi de gheaţă este iluminat de deasupra printru-un horn uriaş, deschis. În latura din dreapta se deschide un fel de crevaşă, extrem de periculoasă, de 20 metri adâncime, care nu poate fi coborâtă decât cu ajutorul scărilor speologice.
Privitorul nu poate rămâne decăt vrăjit la vederea gheţarului, asupra căruia razele soarelui se răsfrâng într-un fel unic, provocând reflexii scânteietoare, ce dau impresia că blocul de gheaţă arde la propriu.
În partea opusă se găseşte Sala Mică, ce adăposteşte stalagmite, de o frumuseţe aparte.
Grota este, pe cât de frumoasă, pe atât de enigmatică, graţie legendei vechi ca şi sloiurile de gheaţă. Se spune că aici exista o familie de uriaşi pe care Decebal a adăpostit-o în Apuseni cu condiţia ca această familie să-i păzească aurul ascuns în peşteră.
Într-o zi, oamenii care au venit să fure comoara l-au momit pe mezinul familiei cu mâncare otrăvită. Băiatul a murit, dar nici prădătorii nu au avut o soartă mai bună, găsindu-şi sfârşitul sub bolovanii care s-au prăvălit peste ei atunci când au intrat în peşteră. De durere că şi-a pierdut copilul, bătrânul uriaş a început să răscolească pământul şi aşa s-au format toate văile, dealurile şi peşterile din zonă.
